Sa spuna povesti

Trimis: 05/07/2007 10:22

Cum l-a pacalit Broscuta pe Leu

A fost odata un Leu care domnea peste o padure mare.
Leul era mare si fioros, si toate celelalte animale se temeau de el. In fiecare dimineata ele trebuiau sa mearga sa gaseasca de mancare pentru Leu. Apoi trebuiau sa o duca la grota lui la timp pentru micul dejun.
Intr-o dimineata Broscuta s-a trezit foarte tarziu. "Vai de mine," isi spuse ea. "Nu am nimic de mancare pentru Leu si deja a trecut de micul dejun. Ce ma fac?"
Broscuta s-a gandit si s-a gandit. Stia ca trebuie sa mearga la grota Leului. Dar daca se ducea fara mancare, el ar fi inghitit-o pe ea in loc.
Intr-un final i-a venit o idee. "Stiu," si-a zis ea. "Il voi pacali pe domnul Leu asa de rau incat va uita perfect de acest mic dejun". Si hop, hop, hop a plecat spre grota Leului.
Leul statea la intrare si astepta. "Ai intarziat, Broscuto," a racnit el. "Si unde-mi este mancarea?"
"Vai, domnule Leu, un lucru teribil mi s-a intimplat," a spus Broscuta. "Cind am plecat dimineata de la balta, un alt leu a sarit la mine si mi-a luat mancarea pe care ti-o aduceam."
"Cum?" a racnit Leul. "Un alt leu in padure?"
"Oh, da," a spus Broscuta. "Are ochii mari si galbeni, coama bogata si dinti ascutiti ca ai tai."
Leul a sarit in picioare. "Du-ma imediat la balta ta Broscuta," i-a ordonat el. "Am sa gasesc acel leu si am sa-l alung!"
Si hop, hop, hop inapoi spre balta a plecat Broscuta cu Leul in urma ei.
Cand au ajuns, Broscuta s-a prefacut ca se uita in toate partile. "Nu vad acel leu niciunde," a zis ea. "Probabil se ascunde pe fundul baltii."
Leul s-a uitat jos in apa. Si a vazut in ea fata unui leu exact ca el, care il privea. Avea ochii mari si galbeni, coama bogata si dinti ascutiti ca si ai lui.
Bineanteles ca Leul se vedea reflectat in apa, dar el nu stia de asta. A sarit la fata care-l privea PLEOSC! si a nimerit exact in mijlocul baltii!
Ah, cat de prost s-a simtit Leul. "Nu este nici un alt leu in balta!" a strigat el. "Am fost pacalit!" Era asa de rusinat incat a iesit din apa si a luat-o la fuga cat a putut de repede.
Broscuta era tare multumita de isprava ei. Pacaleala a functionat! Cu un zambet mare pe buze, s-a dus hop, hop, hop mai departe sa le povesteasca si celorlalte animale ca Leul a plecat si ca de acum incolo vor putea trai linistite.

Trimis: 06/07/2007 22:05

Ceainicul

Eram noua in cartier. Blocul nostru singurul dat in folosinta, era numai pe jumatate locuit. Alte doua blocuri gemene, se aflau inca in constructie, cu alte cuvinte, un adevarat santier.
Materialele aruncate peste tot, ciment lemnarie, munti de nisip, bare de fier, gropi de gunoi imi faceau viata imposibila. In schimb, cei doi baieti ai mei, se simteau minunat, in aceasta harababura, pe care o socoteau plina de pitoresc.
La nici cinci minute distanta de bocul nostru, era un deal impadurit. Tufisurile cresteau salbatec, printre copacii de pin sau brad (recunosc rusinata ca pentru mine era tot una) inmiresmand aerul cu parfum de cetina si pardosind cararile cu nenumarate conuri verzi sau maronii. Era placut sa te plimbi in acel loc, de fapt, un fost santier de sapaturi arheologice, m-au informat copii, cunoscatori ai inprejurimilor.
Puteai gasi acolo, monede, cioburi, ba cu putin noroc, chiar un vas intreg.
Si se pare ca baietii mei au avut. Intr-una din expeditiile lor de cercetare, au adus acasa un ceainic mic de lut. Avea întocmai forma obisnuita, gura alungita si îndeajuns de mestesugit executata. Un desen sters, se intrezarea pe burta lui, semanand cu un cap de batran, purtand panza traditionala a musulmanilor, adunata in jurul fruntii.
Ceainicul era plin de noroi, asa ca l-am lasat in chiuveta cu apa, poate s-o mai dizolva ceva din acel înveliș gros de pamant uscat.
Hotarasem sa-l pastrez si pentruca mi-a placut, dar si fiindca mi-am facut socoteala, ca prin peretii lui argilosi, aroma esentei de ceai se pastreaza mai bine. Unde mai pui ca era o relicva istorica dupa cum ma asigurasera copii. La putin timp dupa ce ne-am mutat, sotul meu a fost concentrat, asa cum se intampla cu majoritatea tinerilor in Israel, doar ca mie, mi se parea mult mai des ca la altii. Medic la o unitate, mereu aveau nevoie de el, iar cand pleca, parca era un facut, unul din copii trebuia sa se inbolnaveasca. --Asa coincidenta mai zic si eu, bombanem intotdeauna cand gaseam plicul de la armata cu antetul cunoscut. La fel era si acum. Inca nu iesise sotul meu din casa, cand Tom, baietelul meu de cinci ani, a facut febra. Statea de doua zile in pat. Mai ales noptile, erau grele. Copilul necajea, totusi eu ma chinuiam sa raman calma si surazatoare: o mama exemplara. In sfarsit astazi a avut o zi mai buna. Lucrasem tarziu si ma simteam din cale afara de obosita
--Am sa ma intind putin pe canapea, mi-am spus, sa ma odihnesc. Pana la masa de seara, mai e timp.
Afara se lasase intunericul. Stateam culcata de mai multa vreme si eram pe punctul sa adorm, cand mi-am amintit de ceainic
--Am sa incerc sa-l curat, mi-a trecut prin minte. Am intrat in bucatarie, am luat un burete moale si detergent si am inceput sa-l spal constiincis pe la toate incheieturile. Portretul se destingea acum mult mai clar.
--Seamana cu un seic din basmele Seherezadei, mi-am spus, cu bucata de panza care-i acoperea fruntea, prelungindu-se pe umeri
Deodata, vasul mi-a alunecat din mana uda, si s-a imprastiat pe balate intr-o multime de cioburi. Un fum gros inecacios, s-a inaltat de acolo, silindu-ma sa inchid ochii pentru o clipa. Cand i-am redeschis, batranul statea in fata mea. Puteam sa-l ating cu mana, puteam sa-i vorbesc, doar ca buzele imi erau pecetluite. Si atunci l-am auzit pe el ca mi se adreseaza.
--Nu te speria. De mii de ani lacasul meu e in acest ceainic. Acum, fiindca l-ai spart am aparut la lumina, iar cand o sa gasesc un altul nelocuit, dispar din nou.
Dar pana atunci iti pot indeplinii o unica dorinta. Gandeste-te bine!
--E absurd, absurd, absurd., mi-am zis, probabil visez, dar tot atunci fara sa vreau, am rostit cuvintele, pe care in mod inconstient le aveam in minte.
--Sa-mi fie copilul sanatos. Protejeaza-l! daca spui ca ai aceasta putere
Chiar at unci peretii inceputa sa se clatine, casa intrega se cutremura. Dani, baietelul meu cel mare, ma scutura cu toata puterea.
--Mama, mamico, te rog trezeste-te! Tom nu e in casa, nu-l gasesc nicaieri.
Imediat, am conceput ca adormisem, ca totul fusese un vis stupid si doar disparitia copilului era unica realitate.
Am sarit de pe canapea inspaimantata. Afara era bezna. Numai in halat si papuci, am inceput sa-l caut cu disperare. Pe vecini nici macar nu-i cunosteam, deci exclus sa fie in vizita la vre-o unul din ei. Locul mi se parea acum strain si dusmanos cu gramezile de fiare si gropi raspandite peste tot.. Stalpii electrici inca nu aveau becurile montate. Cu cat trecea timpul, panica punea tot mai mult stapanire pe mine. Pe santier lucrau multi arabi, ii vedeam intotdeauna dimineata venind la lucru. Ganduri negre mi se involburau in minte.
Deodata mi s-a parut ca disting o limba de foc, la o oarecare distanta. Acolo sunt oameni, mi-a trecut prin minte, poate ei ma vor ajuta sa gasesc baiatul. Am alergat spre pata de lumina si cand am ajuns cu inima sa-mi sparga pieptul, l-am vazut pe el, batranul din vis; sedea langa foc si bea ceai, iar Tom ii tinea tovarasie.
Aceiasi barba, ochii vii si patrunzatori, chiar si haloul de basm, care-i inconjura fata de seic oriental. Era ca-n vis. Pe foc fierbea ceainicul micut, pe care eu il cunosteam asa de bine, imprastiind in aerul pur si rece mireasma plantelor. Inainte sa pot spune ceva, asa aiurita cum priveam scena, baietelul meu a inceput sa vorbeasca cu repeziciune.
--Daca ai sti mamico ce basme minunate mi-a povestit pana acum, basme cum n-am mai auzit niciodata. El spune ca le gaseste pe toate in ceainicul acesta si ca in fiecare noapte, se umple cu povesti din nou. Tu poti sa crezi?. Iarta-ma daca te-am necajit. Am vrut doar sa ma plimb putin. Ma simt bine, bine de tot, sunt de-acum sanatos. Asa-i ca nu esti suparata pe mine?
Ascultam uimita vorbele copilului. In cele din urma am reusit sa intreb.
--Cine esti dumneata?
--Paznicul santierului, mi-a raspuns simplu, arabul. Imi pare tare rau daca v-ati speriat, a adaugat cu voce domoala, taraganata, dar cand am vazut baietelul singur, mai ales ca se lasase noaptea si frigul, l-am poftit la ceai. Nu e bine ca un copil mic, sa se invarteasca pe intuneric. Cine stie ce i se mai poate intampla.
Apoi s-a intors spre Tom zambind
--Poti veni la mine de cate ori doresti, daca mama iti da voie. Iar catre mine (ca si cum am fi continuat o discutie inceputa mai inainte) Promit sa-l protejez!

Trimis: 06/07/2007 22:08

Andrei si piticul

A fost odata, ca niciodata ca-n orice poveste. A fost odata un baietel pe care-l chema Andrei. Andrei era un copil ca toti copiii: nici prea cuminte, nici prea neascultator, nici prea linistit dar nici prea neastamparat, ce mai, ca fiecare dintre voi. Dar Andrei, de fire fiind putin cam incapatanat, avea o mare problema: nu voia nici in ruptul capului sa spuna cuvintele magice: "te rog". In loc de "mama, imi dai te rog apa" spunea "mama, da-mi apa!", in loc de "tata, ma ajuti te rog sa ma imbrac" spunea "tata, ajuta-ma sa ma imbrac" si tot asa. Parintii au incercat in fel si chip sa-l invete sa spuna aceste cuvinte minunate si atat de simple "te rog". Nimeni nu stia din ce motiv Andrei nu vrea sa le rosteasca. Parca s-ar fi certat candva cu ele. Nimic nu reusea sa-l convinga. Parintii, ca orice parinti. Dupa numeroase incercari, desi Andrei nu rostea cuvintele magice, faceau ce le cerea acesta.
Pana intr-o zi

De dimineata Andrei fusese parca mai neascultator ca niciodata. Neastamparat, obraznic, nimic nu-i era pe plac. Mama era foarte suparata pe el. La un clipă dat Andrei ii spuse: - Mama, mi-e foame, da-mi de mancare!
- Nu asa se cere un lucru, ii raspunse mama.
- Stii bine ca eu nu spun cuvintele magice.
- Atunci nu vei primi de mancare.
Obisnuit ca pana la urma i se va face pe plac, Andrei continua sa ceara de mancare, in felul lui. Dar de data aceasta mama era hotarata:
- Pana nu spui "te rog" nu primesti nimic.
Timpul trecea si veni ora somnului de pranz. Cum Andrei era in continuare incapatanat, se culca flamand. Si incepu sa viseze.
"Se facea ca parintii nu-i mai indeplineau nici o dorinta. Stand asa, suparat, aparu langa el un pitic.
- De ce esti suparat, Andrei?
- Parintii mei nu imi mai fac de loc pe plac. Daca le cer sa-mi dea ceva nu-mi dau, daca le cer sa faca ceva pentru mine nu fac. Sunt foarte suparat.
- Numai pentru atat, se mira piticul. Tu stii ca noi, piticii, avem puteri magice ºi ca suntem si deosebit de buni prieteni cu copiii?
- Nu stiam.
- Ei bine, asa este. Si ca sa-ti dovedesc, am sa te ajut, dar trebuie sa faci ce-ti spun. Vrei?
- Da, cum sa nu.
- Asculta-ma bine. De cate ori vrei ca parintii sa faca ceva pentru tine tu nu trebuie decat sa-mi rostesti numele. Eu te voi auzi oriunde as fi si atunci, ma voi face mic, mic, mic de tot, voi zbura langa urechea lor si le voi sopti sa faca ce le ceri. Ei vor crede ca vorbele mele sunt gandurile lor si ma vor asculta. Simplu, nu?
- Tare simplu. Iti multumesc mult. Dar nu mi-ai spus cum te cheama.
- A, da, uitasem. Numele meu este "Te rog". Am plecat. La revedere si nu uita ca te voi ajuta intotdeauna.�

Andrei se scoate din somn din somn. Gandul ii era numai la prietenul lui din vis. Se gandi sa-l incerce. Merse in bucatarie, unde se afla mama sa si-i spuse:
- Mama, mie foame, imi dai sa mananc? Si fără întârziere dupa aceea rosti numele piticului: "Te rog".
Atunci se petrecu un fapt nemaipomenit. Mama statu putin, cu sprincenele ridicate si foarte atenta, de parca nu stia ce se intampla. Andrei zambi. El stia ca prietenul sau, pe care nu-l vedea de mic ce se facuse, ii spunea mamei sa-i dea de mancare. Si, intr-adevar, mama ii raspunse:
- Da, dragul meu.
"A mers. Am un prieten minunat" , gandi Andrei. Dupa ce a mancat tot a iesit afara si le-a povestit tuturor prietenilor despre piticul "Te rog", prietenul lor. Binenteles ca toti, care aveau cateodata probleme ca cea a lui Andrei, l-au chemat pe pitic in ajutor. Iar piticul abia astepta asta. De fiecare data, se facea mic, mic, mic de tot, zbura langa urechile parintilor, si nu numai, si le soptea sa faca ceea ce le cereau copiii (binenteles ca numai daca acel lucru nu era peste puterile celor mari).
Nu credeti, copii? Incercati si voi!

Trimis: 06/07/2007 23:36

Mersi Crina sunt frumoase dar freferata ramane cea cu Andrei....e superba

Trimis: 10/07/2007 18:37

Mãriuca cea isteaþã.

Trãia odatã demult, într-un sãtuc mic, o fatã tare frumoasã.
Dar asta nu e tot, cã era la fel de frumoasã ca Ana, Floarea sau alte fete, dar Mãriuca era peste mãsurã de isteaþã.

Aºa de isteaþã era, cã ajunse ºi la urechea împãratului, cã în þinutul lui trãieºte o fatã foarte isteaþã.

Auzind împãratul de aceastã fatã, într-o zi spuse supuºilor:

- Mi-ar place sã stau de vorbã cu aceastã fatã isteaþã, aduceþi-o la mine!

Supuºii împãratului merserã în satul unde locuia Mãriuca, sã o ducã în faþa împãratului. O îmbrãcarã, îi puserã traista în spate, ºi porni Mãriuca spre palatul împãratului. Între timp, împãratul ghici câteva sarcini, cu care sã o punã la încercare pe fatã.

Când ajunse la palat, Mãriuca merse la împãrat, cu faþa îmbujoratã. Aºa grãi împãratul:

- Ascultã la mine, fatã. Am sã te pun la trei încercãri. Dacã faci faþã la aceste sarcini, voi spune la tot þinutul cã tu eºti cea mai isteaþã fatã. Prima sarcinã: în podul palatului avem câlþi de acum o sutã de ani. Spune, poþi sã torci fir de aur din aceastã lânã?

- Cum sã nu, doar sã-mi facã tata fuior din gardul lui de o sutã de ani.

Împãratul dãdu din cap, cã e bun rãspunsul.

Apoi veni a doua încercare:

- Dragã fatã, avem în pod o sutã de urcioare gãurite. Poþi tu sã le astupi gãurile?

- Bineînþeles Mãria Ta, doar sã dai poruncã sã învârtã pe dos cele o sutã de urcioare, cã fiecare ºtie, cã, gãurile urcioarele doar pe dos pot fi peticite.

Împãratul iarãºi dãdu din cap:

- Vãd cã eºti tare isteaþã, fata mea! ªi a treia încercare: adu-mi ce nu-mi aduci, sã fie aici ce nu-i aici.

- Doar o clipã, Mãria Ta! zise Mãriuca ºi ieºi în fugã.

Nu trecu mult timp ºi Mãriuca veni înnapoi, cu douã site una peste alta. Veni în faþa împãratului ºi le puse jos. Împãratul ridicã o sitã, dar fără întârziere zburã dintre site un porumbel alb. A fost ce nu-i aici!

- Vãd, cã într-adevãr eºti tare isteaþã, zise împãratul. Dupã care dãdu poruncã sã-i dea Mãriucãi 100 de galbeni, sã se poatã mãrita ºi sã aibã noroc în viaþã.

Trimis: 25/07/2007 13:21

Trenul bunicii

Era batrana. Viata i-a trecut ca un tren in viteza, cu o multime de pasageri, care s-au urcat si au coborat in diverse statii. Unii au disparut pentru totdeauna, altii au schimbat doar linia si numai la ocazii mai ridicau telefonul, mai trimiteau o telegrama.
In jurul ei doar amintiri: in albume, pe peretii acoperiti de fotografii si in aerul casei. Desigur, nu pe toti ii invrednicea cu egala aducere-aminte. Nici n-ar fi fost posibil, dar pe Wikycum ar fi putut oare, s-o ocoleasca cu gandul?
--Bunico, cand am sa fiu eu medic, am sa descopar leacul batranetii, dar pana atunci, promite-mi ca astepti. Tu n-ai sa fi batrana, a asigurat-o.
Si bunica, a fagaduit fetitei de numai cinci ani, ca o sa astepte.

Dina, ii era fiica, dar mereu plecata. Congrese, deplasari de servici, vacante. Mai mult in strainatate decat acasa. Chiar si casnica i s-a destramat astfel.
--Dina, incerca bunica s-o convinga; fata are necesitate de mama, de un om tanar langa ea.
--Tu esti un om tanar, ii raspundea fiica. O poti creste mai bine decat mine
Si Dina a plecat intr-o zi definitiv. A lasat casa, copilul, serviciul, chiar si bagajul. Camera ei a ramas intacta. A plecat si a uitat sa mai scrie. Asa se intampla cand te mariti la 17 ani, a tras concluzia bunica. Dina, a fost unul din personajele care au coborat din trenul ei, intr-o directie necunoscuta.
Auzise apoi de la unii si altii, ca s-ar afla in Canada. Alerga, se cauta pe ea insasi. Suflet pribeag, nestatornic, nefericit.

--Cu cine-o fi semanand? se intreba uneori, ca Tiberiu, regretatul ei sot, fusese un om calm si tacut. Chiar si cand a murit, a inchis ochii, fara sa ceara macar un pahar cu apa. Dimineata, l-a gasit cu mana atarnandu-i pe laga plapuma si chipul livid.
Noroc de Wiky. Ea singura i-a incalzit viata, i-a dat sens. Era atat de mandra cu nepoata ei la brat, subtirica si inalta, ca unfir de sulcina. Mai avea admiratori pe-atunci bunica si poate tocmai de aceia, i-a facut fetei promisiunea atat de ciudata, ca va astepta pana o sa gaseasca leacul batranetii
Seara aceia de februarie, a venit fara preaviz. Afara era frig, ploaie deasa, marunta si bezna, sa-ti scoti ochii, nu alta. Nici luminile strazii nu se vedeau prin ceata. Wiky nu s-a intors de la facultate, desi se facuse tarziu.
--O fi avand cursuri, si-a spus bunica. O fi avand un iubit, s-a gandit atunci cand nici in zori, fata inca nu se afla acasa. O fi la prieteni, o fi pe undeva ori unde, numai sa fie. Dar Wiky nu mai era.

O invartitura de volan, un scrasnet pe asfaltul lunecos al soselei si Wiky a sarit din trenul bunicii. A fost o saritura mortala.
Ganduri, amintiri si din ce in ce mai putina putere. Cum sa duca povara anilor? Unde e doctoria promisa?
Intr-o noapte a visat-o. Wiky era la fel ca in ultima zi, cu poseta pe umeri, cu paltonul descheiat, cu parul fluturand in vant. "Ai sa racesti" i-a spus
"Nu te teme, bunico, aici nu e rece. Am venit sa-ti aduc doctoria".
A deschis palma, si-n causul ei, o cheie. In sertarul meu, ai sa gasesti medicametnul promis
Bunica s-a trezit. S-a dus in camera fetei. De mii de ori a intrat acolo sa stearga praful, sa aranjeze cartile in biblioteca, hartiile in sertar. Niciodata nu le-a incuiat Si totusi, acum in broasca zari cheia. Stia precis ca nu fusese acolo, nu ieri, nu alaltaieri. Si pentru ce sa fi fost? Pe cine sa intereseze hartiile ingalbenite din sertar?
Aproape cu teama, batrana deschise usita. Desi convinsa de inutilitatea gestului, incepu sa caute. Printre foi si maruntisuri, in fundul sertarului, descoperi o cutiuta cu pastile mici sidefi.
-- Oare astea sunt pastilele promise? Parca ar fi margele, s-a gandit, uitandu-se vrajita la eleN-am sa le inghit! Si poate, totusiLa ce-or fi bune? Dar daca-i o otrava? Ei si! Cine stie, poate candva nici n-am sa fiu in dispoziție sa ma misc si atunci cine o sa ma ajute sa inchei omeneste calatoria, sa cobor cu demnitate in ultima mea statie?

Trimis: 31/07/2007 20:57

[b]Calimara cu cerneala

Ma aflam la masa mea de scris, dar povastirea la care lucram, nu vroia sa se lege cu nici-un chip. Fiecare pagina care mi se parea finisata, dupa ce o reciteam, o aruncam la gunoi.Cosul era plin cu astfel de cocoloase, in timp ce foi scrise pe birou, mai ramasesera doua sau trei. Mi-am spus ca in felul acesta imi pierd vremea degeaba si am inchis stiloul. Din nebagare de seama, am lovit calimara, care imediat a inecat intr-o mare albastra cele cateva foi scrise cu truda. Furios, am inceput sa strang cu servetele, sigativa si tot ce-mi statea la indemana, lichidul care se imprastia cu repeziciune, cand am zarit un omulet mic mititel, aparut din calimara rasturnata, pe postavul ros al mesei. Nu-mi venea sa-mi cred ochilor, iar cand l-am auzit vorbind, am fost gata s-o iau la fuga
--Stai nu pleca! mi-a spus piticul. Nu sunt o aratare si nici vrajitor nu sunt. Sunt muza ta.
--Muza? am intrebat razand. Eu credean ca o muza arata altfel.
Sa-ti spun drept, mi te inchipuiam cu o fata de artista holiwudiana, cu o tinuta de clasa. Si cand colo!..
--N-ai gresit prea mult, imi raspunse omuletul imperturbabil. Eu sunt numai ajutorul Muzei
--N-am stiut ca o muza are nevoie de ajutoare, am remarcat ironic.
--Ba, bine ca nu! Asta de cand se scrie atata literatura.
Inainte, doar cei dotati cu harul divin, indrazneau sa ia condeiul in mana, dar acum fiecare al doilea pamantean, are ceva de scris. Si numai ce-i auzi ca se intituleaza poeti, dramaturgi, sau critici literari. Cum sa faca fata bietele muze, la aceasta avalansa de hartie?
Noi, fapturi mititele, ne strecura, in pixuri si calimari, ajutand cat ne tin puterile
--Serios! am spus eu, chiar cat va tin puterile. Abia acum m-am lamurit de ce nuvela mea e atat de "inspirata"
--Ma invinovatesti degeaba, a raspuns omuletul fara sa se tulbure. Te-ai gandit vreodata, cand iti venea chef sa scri, ca eu trebuie sa ma prezint imediat la datorie. Ca poate tocmai atunci mancam, sau dormeam (caci eu sufar de insomnii) sau pur si modest vroiam sa ma odihnesc si eu ca omul? Te-ai gandit la cate prostii ma obligi sa fiu partas, cand, cica nu iti canta pana? Si atunci cine-i vinovatul, daca nu tot eu?
--Esti un obraznic, i-am raspuns; mic si obraznic!
--Serios! Dar tu, mai intrebat daca-mi place tovarasia ta? Si nu-ti permit sa-mi vorbesti pe tonul acesta! a ripostat mogaldeata
Ha! Si ma rog ce-ai sa-mi faci? Sau, te pomenesti ca ma lasi fara muza?
Omuletul a spus rautacios
Ba, am sa te pedepsesc altfel! Pur si simplu, vom inversa rolurile. De acum incolo, ai sa asculti tu, balivernele unor confrati, care se pretind scriitori. Astfel, voi fi razbunat!
Si, cat ai zice peste, m-am facut mic si rosu de furie, fiindca urma sa ma scufund in sticluta cu cerneala violeta.
Am creat indata ca aceasta e o adevarata catastrofa. Am vrut sa-mi cer scuze, iertare in genunchi, numai sa redevin cel de dinainte. Acum nu mi se mai parea de loc necomplicat rolul piticului, dar era prea tarziu. Omuletul meu disparuse.
In locul lui, cu fruntea rezemata-n palma, nervos si transpirat, statea la masa scriitorul, si-n fata lui doua-trei foi, dintr-o povestire care nu voia sa se lege.
Mi-am pus mainile sub cap si m-am intins "cat eram de scurt" pe fundul calimarii, gandind in sinea mea
Cine rade la urma, rade mai bine!
...nu cumva sa verse sticluta cu cerneala.[/b]